Uniunea Europeana Guvernul Romaniei POS Mediu Consiliul Judetean Covasna Instrumente structurale
Managementul adecvat al ariilor naturale protejate Munţii Bodoc-Baraolt, Dealul Ciocaş - Dealul Viţelului, Tinovul Apa Roşie, Tinovul Apa Lină-Honcsok, Oltul Superior, Râul Negru, Ciomad-Balvanyos şi Mestecănişul de la Reci

Planuri de management

Pagina: [1] [2]

Specii protejate2015-09-23

Mamifere

Castorul din Eurasia (Castor fiber): are lungimea variind între 75 și 95 cm, este unul dintre cei mai mari rozători existenți. Ca loc de trai castorii își aleg un lac, un  râu sau un pârâu, ale cărui maluri sunt bogate în pășuni. Aceste locuri sunt potrivite pentru construcțiile lor, în formă de colibe, zăgazuri sau sate. In cazul în care nu există un lac potrivit pentru a-şi construi bârlogul, castorii își fac propriul lac, construind un baraj pentru a opri un râu. Activitatea lor se desfășoară în tot cursul anului. Pagubele provocate de castori, precum şi goana pentru obținerea blănii lor prețioase au condus la o vânare intensă și, în unele locuri, la eliminarea acestor mamifere. În noiembrie 2006, România a importat din Germania castori în vederea repopulării zonei Văii Argeșului și a afluenţilor Oltului mijlociu şi superior.

Vidra (Lutra lutra): trăieşte în zone umede, râuri și zone de coastă. Are mărimea până la 84 cm, plus o coadă de până la 47 cm. Hrana este în principal pește și animale acvatice, inclusiv broaște. Blana are o culoare generală de castaniu închis, mai deschisă ca nuanță pe pântec și ceva mai surie pe partea din față a capului, iarna este mai deasă și mai lucioasă. Este activă noaptea. Își face cuib într-o vizuină, de obicei în scorburile copacilor de pe marginea râurilor. Este un animal cu o răspândire uniformă în România.

Peşti

Mreana vânătă (Barbus meridionalis petenyi):

Avat (Aspius aspius)

Avatul este un pește de apă dulce, care trăiește în apele curgătoare din Europa Centrală și Europa de Est ajungând până la Volga. Trăieşte singuratic în curent puternic, în ape curgătoare şi stătătoare, urcând până în regiunea dealurilor; preferă fundurile pietroase. Cât este mic se hrăneşte cu zooplancton, iar ca adult cu obleţi, cleni, porcuşori, scoici şi melci de apă, pe care-i atacă prin lovituri de coadă, ameţindu-i, apoi îi înghite. Se reproduce în martie-aprilie, imediat după dezgheţul apelor, femelele depunând icrele pe funduri pietroase şi nisipoase, la curent repede.

Are lungimea de 35-50 cm (800 g), rar 60-80 cm (10-12 kg).

Mreana vânătă (Barbus meridionalis petenyi)

Este un pește dulcicol, care trăiește în cârduri, în special, în râurile de deal și de munte. Corpul este aproape cilindric şi acoperit de un mucus abundent. Gura este inferioară, cu buze cărnoase, cu patru mustăţi. Culoarea generală este vânătă (de unde şi denumirea), având pe spate, pe flancuri şi pe cap numeroase pete, de culoare închisă. Burta este de culoare gălbuie. Este foarte asemănătoare cu mreana mare. Ea este mult mai mică decât mreana obişnuită, dimensiunile curente fiind de 15-20 cm, maximum 25 cm. Hrana este formată din vegetale, precum şi din animale mărunte, ca : viermişori, moluşte şi larve de insecte. Reproducerea are loc în lunile mai-iunie. Icrele nu sunt otrăvitoare, ca la mreana mare. Dimensiunea minimă admisă la pescuit este de 15 cm.

Zvârluga (Cobitis taenia)

Poate fi găsită în tot bazinul hidrografic dunărean, unde este prezentă în toate apele curgătoare sau stătătoare, începând cu regiunile mai joase față de zona caracteristică păstrăvului indigen. Îi plac apele al căror curs este mai lent, cu albia mâloasă. Corpul peștelui este alungit și turtit lateral, aproape de aceeași grosime pe toata lungimea sa, și este acoperit cu solzi mici, cu diametrul mai mic de 1 mm. Capul este plat, terminat în unghi obtuz, cu gura dispusă jos, prevăzută cu 6 mustăți. Mustățile de la colţurile gurii sunt mai lungi decât celelalte. Sub ochi are câțiva tepi, uneori aflați sub piele, alteori vizibili; ochii sunt mici.

Culoarea dominantă a zvârlugii este galben-ocru, cu multe puncte negre, uneori cu marmorații, ceva mai închisă pe spate decât pe burtă (galben murdar). Tot pe spate se disting 22-28 puncte negricioase sau maronii închise, dispuse în dungi longitudinale. Și pe părțile laterale se observă câte două rânduri de asemenea puncte, în total, zvârluga este deci împodobită cu 5 șiruri de puncte întunecate, în jurul cărora se mai văd și alte puncte mici. De regulă, masculii sunt mai mici decât femelele. La baza aripioarelor pectorale ale masculilor se distinge un solz osificat (solzul lui Canestrini). Lungimea frecventă a zvârlugii este de 9-11,5 cm, exemplarele de 14-15 cm fiind mult mai rare. Greutatea medie este de 8-10 g, rareori de 15 g.

Zvârluga trăiește în mlaștini, în general în apele stătătoare, cu fund mâlos. Poate fi întâlnită și în apele montane și de deal ale căror albii sunt mâloase. În general, este mai activă pe timp de noapte, ziua menținându-se în apropierea fundului, fără să se miște prea mult. Se hrănește cu materii vegetale și animale intrate în descompunere. Alimentația sa se compune din rame și melci mici, larve de insecte, semințe ale unor plante, chiar și icre ale unor specii de pești. Suportă bine condițiile din apele tulburi, poluate, putând să trăiască mai mult timp chiar și pe uscat, mai ales când vremea este rece. Odată scos din apă și ținut în mână, peștele se apară cu mișcări vii ale corpului; în asemenea momente îl poate răni pe pescar cu cei doi ţepi situați dedesubtul ochilor. Exemplarele scoase din apă expulzează aer din intestine, scoțând un șuierat caracteristic. Perioada de reproducere ţine de la sfârșitul lui aprilie și până la finele lunii mai.

Zglăvoaca (Cottus gobio)

Este un peşte mic, asemănător cu guvidul din mare. Are capul mare, turtit dorso-ventral, ochii aşezaţi deasupra, apropiaţi unul de celălalt şi bulbucaţi, gura mare, aceste caractere dându-i aspect de broască. Culoarea corpului variază de la galben-brun-cenuşiu până la brun-roşcat, corpul fiind brăzdat cu benzi late transversale, de culoare mai închisă. Zglăvoaca stă ascunsă pe sub pietre, veşnic la pândă. Hrana sa este formată din larvele de fund. Este o mare consumatoare de icre. Se întâlneşte în majoritatea apelor noastre de munte, în zona păstrăvului, coborând rar în zona lipanului. Mărimea obişnuită este de 9-11 cm, ajungând până la 16 cm lungime. Atinge maturitatea sexuală la 2 ani.

Porcuşorul de nisip (Gobio kessleri)

Este un pește dulcicol bentopelagic. Are corpul scund și gros sau relativ înalt și slab comprimat lateral. Pedunculul caudal gros și cilindric, grosimea sa în general mai mare decât înălțimea minimă. Ochii de mărime foarte variabilă, în general apreciabil mai mici decât spațiul interorbitar. Solzii laterali totdeauna simțitor mai înalți decât lungi. Mustățile de lungime variabilă. Pieptul și istmul nu au solzi. Solzii spatelui sunt prevăzuți cu striuri epiteliale în relief. Anusul este situat mai aproape de baza ventralelor decât de inserția analei.

Trăiește în cursul mijlociu al râurilor mari din partea inferioară a zonei scobarului până în zona crapului; în unele râuri mici de șes trăiește în zona cleanului. Prezența speciei este legată de o viteză a apei de 45-65, rar până la 90 cm/s; aceasta viteză este caracteristică râurilor de câmpie. Porcușorul de nisip preferă râurile cu fund nisipos și puțin adânci.

Indivizii speciei sunt numeroși, trăiesc în cârduri mari de pană la câteva sute de exemplare. Puietul formează cârduri mari, care stau în apa mai înceată. Reproducerea are loc în luna iunie. Hrana constă mai ales din diatomee, mai apoi din nevertebrate.

Porcușorul de nisip este o specie relativ răspândită pe teritoriul României. Nu există studii populaționale pe regiuni întinse astfel încât să fie posibilă o aproximare statistică relevantă a dimensiunilor populațiilor acestei specii.

Porcușorul de vad  (Gobio uranoscopus)

Această specie trăiește în partea orientală a bazinului hidrografic al Dunării, în țara noastră se întâlnește în zonele de deal și de munte ale tuturor râurilor mai mari care izvorăsc de la munte. Corpul peștelui este alungit, cilindric, comprimat foarte ușor lateral numai în zona pedunculului caudal. Ochii sunt orientați mai mult în sus. Gura este asemănătoare cu a celorlalte specii ale genului. Pieptul și istmul sunt complet acoperite cu solzi.

Dorsala este cenușiu-verzuie sau brună, bătând în roșcat, iar ventrala este alb-gălbuie. În spatele dorsalei se văd 2-3 pete negricioase, evidente, în timp ce pe laturile peștelui se disting 7-10 pete mari, rotunde. Pe solzii liniei laterale se află două pete mici, negre. Este un pește de talie mică, cu un ritm de creștere lent. Atinge și 12 cm lungime, dar în mod obișnuit nu depășește 9-10 cm. În primul an de viață creste până la 2,5-4 cm lungime, iar în al doilea ajunge abia la 5-6 cm.

Trăiește în râurile mari de munte, localizându-se în repezișuri, unde fundul apei este acoperit cu pietre și bolovani. De multe ori trăiește în compania scobarului. Evită malurile abrupte, zonele cu rădăcini, fundul mâlos. Acest peste trăiește mai mult solitar. Se întreține în zona adâncă a apei, în apropierea fundului, cu capul îndreptat contra curentului, așteptând hrana adusă de râu. Hrana constă din larve de insecte reofile, viermi, mici crustacee, bioderma, resturi vegetale, detritus organic. Se reproduce în perioada mai-iulie, depunând 600-1000 boabe de icre pe pietre sau pietriș.

Țiparul (Misgurnus fossilis)

Este un pește dulcicol, bentonic. Este răspândit în Europa și Asia: Europa centrală și sud-estică; iar spre răsărit, până la Volga.

Corpul alungit și gros, de înălțime aproape uniformă; Profilul dorsal și cel ventral aproape orizontale. Capul gros, slab comprimat lateral. Femelele ajung până la 25-30 cm lungime, masculii sunt mai mici.

Specia este dulcicolă de apă stătătoare sau lent curgătoare, răspândită în bălţi până în zona de coline mai rară în râurile de șes. În râuri se localizează în porțiunile mâloase și în brațele laterale. Preferă substratul mâlos și cu vegetație. Având posibilitatea respirației aeriene (intestinală) este foarte rezistentă la lipsa de oxigen în apă. În caz de secare a apei în care trăiește rezistă mult timp în mal; se înfundă în mal și iarna sau în perioadele cu temperaturi ridicate. Nu întreprinde migrații propriu-zise; primăvara (în epoca de reproducere) este mult mai mobil decât în restul anului. Când este scos din apă scoate un sunet caracteristic. Este o specie sensibilă la schimbările de presiune atmosferică; înaintea furtunilor urcă la suprafața apei. Perioada de reproducere durează din luna martie până în luna iunie; femela depune 10000 – 150000 boabe de icre, pe vegetația acvatică. Icrele sunt lipicioase, aderând la vegetație. Hrana constă din detritus organic, vegetație acvatică, crustacee, larve de insecte, moluște.

Sabiţa (Pelecus cultratus)

Trăiește în bazinul hidrografic al mărilor Baltică, Caspică, al Mării Negre, în apele din sudul Suediei și Finlandei, în țara noastră, sabița trăiește pe tot cursul Dunării, până la vărsarea în Marea Neagră, și la gurile fluviului, în apele salmastre, în lacul Razelm, în zonele de șes ale râurilor Someș, Mureș, Timiș, Olt, Ialomița, Siret și Prut. În timpul reproducerii, cu ocazia inundațiilor, pătrunde în lunca inundabilă a marilor râuri.

Corpul sabiței este alungit, mult comprimat lateral. Are o carenă ventrală foarte ascuțită, lipsită de solzi, se întinde de sub opercule până la anală. Corpul peștelui este acoperit cu solzi mici, subțiri și lucioși, care se desprind foarte ușor. Ochii sunt foarte mari, botul scurt, gura superioară, mică și aproape verticală. Lungimea obișnuită este de 25-35 cm, dar atinge și 50 cm, iar greutatea medie este de 350-450 g, în mod excepțional 1,5-2 kg în apele de la noi.

Sabița trăiește în bancuri la suprafața apei râurilor de șes, în multe lacuri din teritoriul țării, în lacurile litorale, inclusiv cele salmastre. Fiecare banc, mai mic sau mai mare, are drept conducător câte o sabiță mai mare, mai bătrână. Perioada de reproducere corespunde lunilor mai-iunie, când exemplarele de 3-4 ani, care au atins maturitatea sexuală, se adună în bancuri pentru reproducere. O femelă depune 10000-60000 boabe de icre care ating un diametru de 4-5 mm după fecundare, când cresc mult în volum. La început, alevinii se hrănesc cu fitoplancton, apoi cu zooplancton, insecte căzute pe suprafața apei (gura este adecvată pentru aceasta hrană), cu insecte acvatice, iar exemplarele bătrâne devin uneori consumatoare de puiet de obleți. Poate trăi 11-13 ani.

Boarță (Rhodeus sericeus amarus)

Are un corp înalt și puternic comprimat lateral. Spinarea înaintea dorsalei este slab comprimată lateral; spinarea în urma dorsalei și abdomenului sunt rotunjite. Profilul dorsal este convex, urcând puternic de la vârful botului până la inserția dorsalei; în urma dorsalei profilul coboară puternic. Profilul ventral este asemănător celui dorsal. Capul este comprimat lateral. Ochii sunt situați în jumătatea anterioară a capului. Gura este mică, subterminală, semilunară; deschiderea ajunge până sub nări, iar mandibula se inserează sub jumătatea anterioară a ochiului. Buzele sunt subțiri, întregi. Pedunculul este scund și comprimat lateral. Dorsala se inserează la egala distanță de vârful botului și baza caudalei. Marginea dorsalei este ușor convexă. 

Dimensiunile obișnuite ale adulților variază între 31 şi 60 mm lungime fără caudală şi 38-72 mm lungime totală, talia maximă fiind de 78 mm.

Trăiește exclusiv în ape dulci. Preferă apele stătătoare sau încete, de aceea în râuri se întâlnește mai ales în brațele laterale, dar este destul de frecvent și în plin curent, până aproape de zona montană a râurilor.

Răspândirea acestei specii este strâns legată de prezența scoicilor Unio sau Anodonta. Nu întreprinde migrații. Reproducerea are loc de la sfârșitul lunii aprilie până în luna august. Reproducerea are loc în porții, fiecare femelă depunând icrele de mai multe ori în decursul unui sezon. Icrele sunt depuse în cavitatea branhială a scoicilor din genurile Unio si Anodonta.

Dunăriţa (Sabanejewia aurata)

Face parte din supraclasa peștilor osoși. Au câte 5-17 pete laterale, de mărime și aspecte foarte variabile. Are lungimea de 5-10 cm, și în gura la mascul se găsesc 7-8 dinți faringieni și 9-11 la femele. Corpul dunăriței, este relativ scurt, înalt și gros. Înălțimea sa maximă se cuprinde de 5-6 ori în lungime fără coadă. Are spatele arcuit. Colorația generală a dunăriței este cafeniu-violaceu. Abdomenul este alb argintiu sau alb-violaceu la exemplarele tinere. Între nări are o pată în forma de X sau semilunară.

Se hrănește cu diatomee și nevertebrate bentonice mici: insecte și larve de insecte, viermi, crustacee mici și moluște. Depune icre în lunile aprilie-iunie, unele exemplare urcând din Dunăre în râuri mai mici (Cerna, Argeș). Icrele aderă la vegetația acvatică sau alte elemente ale substratului. O femelă depune câteva sute de icre pe sezon.

Este o specie endemică în Dunăre, la Cazane, Corabia, Oltenița, Silistra, Călărași și în Cerna, Beloreca, Nera, Argeș, Olt. Se reproduce în lunile aprilie-iunie, în râuri mici, repezi și pietroase.

Nevertebrate

Fluturele auriu (Euphydryas aurinia): Masculul are anvergura aripilor de 17-19 mm, culoarea de bază a părţii superioare a aripilor fiind galben-brun iar suprafaţa celulei şi banda postdiscală fiind brun-roşcate. Banda de pe aripile posterioare este cu pete negre, rareori cu margine deschisă la culoare. Femela este în general puţin mai mare decât masculul. 

Pagina: [1] [2]
Calendar noutăți
Meteo
Link-uri utile
Proiect cofinantat din Fondul European pentru Dezvoltare Regionala.
Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României