Evenimente proprii

Pescăraşul albastru (Alcedo atthis), ordinul(Coraciiformes), familia (Alcedinidae), cunoscut şi ca Ivan Pescarul, este o specie caracteristic zonelor umede reprezentate de râuri, canale, lacuri cu apă dulce şi zonelor de coastă cu apă salmastră. Lungimea corpului este de 16-19 cm şi are o greutate de 34-46 g. Anvergura aripilor este de circa 24-28 cm. Adulţii au înfăţişare similară cu o singură excepţie, femela având o pată roşie la baza mandibulei. Penajul de pe spate apare albastru sau verde strălucitor în funcţie de direcţia razelor de lumină, fiind o apariţie ce impresionează. Pe piept şi pe abdomen este portocaliu-roşiatic. Se hrăneşte cu peşte şi nevertebrate. Longevitatea maximă cunoscută în sălbăticie este de 21 de ani, însă doar un sfert dintre adulţi trăiesc mai mult de un sezon.
Este o specie prezentă în cea mai mare parte a continentului european. Apare acolo unde apa este curată şi asigură o vizibilitate bună asupra peştilor, fiind o specie indicatoare a calităţii apei. Vânează stând pe ramurile tufişurilor sau copacilor ce atârnă deasupra apei şi plonjează prinzându-şi prada sau zboară la distanţă mică deasupra apei. Este monogamă şi teritorială, necesitând un aport de hrană zilnic echivalent cu 60% din greutatea sa, ceea ce implică controlul unui teritoriu de 1-3,5 km de-a lungul cursului apei. Ritualul nupţial este iniţiat de mascul, care urmăreşte femela căreia îi oferă hrană. Cuibăreşte în malul râurilor, unde perechea excavează un tunel lung de 60-90 cm ce se termină cu o cameră rotundă. Iernează în Africa, la sud de Sahara. Soseşte din cartierele de iernare în a doua parte a lunii martie. Femela depune în mod obişnuit 6-7 ouă în lunile aprilie şi mai. Incubaţia durează în jur de 21-27 de zile.
Populaţia europeană este relativ mică, cuprinsă între 79.000-160.000 de perechi, din care în România trăiesc aproximativ 12.000-15.000 de perechi. În ROSPA0082 trăiescc apoximativ 7-10 de perechi.
Degradarea habitatelor şi amenajarea malurilor râurilor duc la pierderea locurilor de cuibărit. Iernile severe, când apele râurilor îngheţă, determină mortalităţi mari la această specie deoarece nu se poate hrăni. Inundaţiile care apar primăvara pot distruge cuiburile sau reduc posibilitatea de hrănire a puilor. Amenajarea de pereţi verticali de pământ pe malurile râurilor contribuie la creşterea teritoriilor favorabile pentru cuibărit, benefic şi altor specii de păsări ca lăstunul de mal, prigorii.

Foto: Szabó József

În cursul lunilor februarie și martie continuăm monitorizarea populației de huhurez mare (Strix uralensis) în situl Natura 2000 Munții Bodoc-Baraolt. De multe ori nu apare nici un exemplar în punctul de monitorizare, dar se aud vocile mai multor păsări care își semnalizează astfel prezența ca răspuns la play-back-ul vocii teritoriale a speciei. De multe ori ne-ar ajuta luna plină în observarea acestor păsări magnifice, dar ele nu își fac apariția. Să fim atenți că își apără cuibul, putând ataca orice intră în zona ei.

Pozele au fost realizate în același loc în jurul orei 21, primul cu blitz, celălalt la lumina lunii.

Egreta mare (Egretta alba) aparține ordinului Ciconiiformes, familia Ardeidae.
La fel ca majoritatea stârcilor, formează colonii de cuibărit, construind de obicei cuiburi în stuf, dar se poate așeza și pe copaci. Depun câte 3-4 ouă albastru-verzui, pe care cei doi părinți stau pe rând timp de 24-26 de zile. Puii părăsesc cuibul după 34-35 de zile.
Dieta sa constă din pești, amfibieni, insecte acvatice, mamifere mici, iar metoda sa, ca și la alți stârci, se bazează pe așteptarea nemișcată și lovirea rapidă.
Interesant este că Societatea Regală pentru Protecția Păsărilor din Marea Britanie a fost înființată în 1889 pentru a stopa eradicarea egretelor (mai precis, comerțul cu pene ornamentale).
Deși nu cuibărește în situl Munții Bodoc-Baraolt, pot fi adesea observate exemplare care se hrănesc aici.

Barza neagră (Ciconia nigra), ordinul(Ciconiiformes), familia (Ciconiidae),  cunoscută şi sub denumirile de cocostârc negru şi barză ţigănească, este o specie caracteristică pădurilor de câmpie şi de pe dealuri ce au în apropiere zone umede. Ca dimensiuni este cu puţin mai mică decât barza albă. Lungimea corpului este de 90-105 cm şi are o greutate medie de 2,5-3 kg. Anvergura aripilor este cuprinsă între 110-145 cm. Adulţii au înfăţişare similară şi ating acest stadiu numai în al patrulea an de viaţă. Se hrăneşte cu peşti de talie mică, mamifere mici, pui de pasăre, ouă, broaşte, moluşte, lipitori, râme, şopârle, şerpi, insecte.
Este o specie răspândită pe tot teritoriul european cu populaţii mai mari în zona centrală şi estică a Europei. 
Retrase şi sfioase, cuibăresc în păduri, în cuiburi pe care le folosesc mai mulţi ani şi pe care le repară şi consolidează în fiecare an. După ce depune ouăle este alungată foarte greu de la cuib. Spre deosebire de stârci şi asemeni berzei albe este aproape mută şi se manifestă prin „clămpănitul ciocului” dar mai rar, mai scurt şi fără mişcările de gât caracteristice berzei albe. Cea mai mare parte a populaţiei europene traversează Bosforul, planând în special deasupra uscatului. Iernează pe continentul african.
Soseşte în a doua jumătate a lunii martie din cartierele de iernare şi, comparativ cu barza albă, soseşte primăvara mai târziu şi pleacă toamna mai târziu . Cuibul este amplasat în treimea superioară a arborilor bătrâni. Cuibul e o construcţie mare (poate depăşi un metru în diametru şi chiar în înălţime), caracteristică berzelor, alcătuit din crengi fixate cu pământ. În interior este căptuşit cu muşchi, resturi vegetale sau balegă uscată. Femela depune 3-5 ouă, după 30-35 de zile, puii eclozează şi sunt hrăniţi de părinţi până la 70 de zile când devin independenţi.
Populaţia estimată a speciei este mică, cuprinsă între 7.800-12.000 de perechi. Populaţia estimată în România este de 160-250 de perechi. În ROSPA0082 cuibăresc apoximativ 10-22 de perechi.
Distrugerea cuiburilor prin defrişarea pădurilor, reducerea zonelor umede şi întinderea din ce în ce mai mare a liniilor electrice reprezintă principalele ameninţări ce afectează specia.

Foto: Szabó József

În 1971 pe această dată a fost semnat în Iran Convenția de la Ramsar, un acord privind conservarea zonelor umede de importanță internațională, în special locațiile utilizate de păsările de baltă. A intrat în vigoare în 1975. România a aderat în 1991, iar de atunci 19 teritorii au intrat sub umbrela convenției. Cea mai apropiată de noi este Complexul Piscicol Dumbrăvița din județul Brașov. Aria protejată de 415 hectare este și sit Natura 2000.

Berze negre (Ciconia nigra) pe una din lacurile
Mai multe despre sit: https://www.deltadincarpati.ro/ro/